Afecţiunile articulaţiei temporo-mandibulare reprezintă un aspect de o importanţă deosebită pentru sănătatea şi implicit buna funcţionare a aparatului dento-maxilar.
Deşi ele reprezintă o „rutină” într-o oarecare măsură, fiind descoperite doar când simptomatologia devine foarte „zgomotoasă”, durerea în special şi impotenţa funcţională au repercursiuni importante asupra comfortului vieţii cotidiene a pacientului. Consecinţa directă este reprezentată de modificarea funcţională a mişcărilor masticatorii decelabile chiar şi atunci când simptomatologia este ştearsă.
Modificările cronice degenerative ale articulaţiei temporo-mandibulare care cuprind inclusiv structurile periarticulare, au o incidenţă foarte ridicată în rândurile populaţiei, marea majoritate- încă de la vârste fragede suferind într-o mai mică sau mai mare măsură de aceste afecţiuni.
Cele mai multe afecţiuni se caracterizează printr-o tendinţă continuă de agravare care se întinde pe durara multor ani, fiind mai rapidă şi mai evidentă odată cu înaintarea în vărstă, datorită terenului pe care evoluează.
Solicitarea dinţilor, implantelor, osului alveolar şi a articulaţiei temporomandibulare poate fi considerată o mişcare cvasistatică. Cerinţele mecanice ale sistemului cranio-mandibular pot fi înţelese corespunzător prin folosirea principiilor staticii pentru calcularea forţelor precum şi ale fizicii solidelor în scopul determinării deformărilor produse de forţe
Înaintea inserării unui implant trebuie bine stabilită construcţia viitoarei proteze din punct de vedere biomecanic, întrucât la inserarea endoosoasă a unui implant se creează o relaţie definitivă în ceea ce priveşte localizarea, direcţia axială şi profunzimea ancorării în os.
Cu toate acestea, respectarea principiilor biomecanice nu poate garanta că reacţia biopatologică la suprasolicitare (respectiv resorbţia osoasă periimplant) va fi evitată. Similar, astfel de consideraţii nu vor duce în fiecare situaţie clinică la certitudinea prognosticului pentru toate tipurile de suprastructuri protetice cu sprijin implantar, deoarece nu pot fi calculate variaţiile individuale ale capacităţii de rezistenţă a patului osos la solicitări diferite. Cu toate acestea, principala condiţie pentru conceperea unei suprastructuri ideale din punct de vedere biomecanic este poziţia statică în arcada dentară cu relaţii spaţiale favorabile.
La nivelul articulaţiei temporomandibulare apar modificări ale biomecanicii fiziologice, odată cu instalarea edentaţiilor. Acestea sunt date de modificări ale anatomiei interne articulare, respectiv de tonusul musculaturii periarticulare şi de biodinamica elementelor componente articulare- condil şi menisc.
Restaurarea edentaţiilor prin implant produce o modificare a biodinamicii articulaţiei temporomandibulare care trebuie monitorizată constant cantitativ şi calitativ.
